Frica de zbor, aviofobia sau aerofobia reprezintă un subtip de fobie specifică, ce este inclusă și în manualele de diagnostic ale Asociației Americane de Psihiatrie DSM IV sau  a Organizației Mondiale a Sănătății ICD 10. Persoanelor cu acest tip de fobie le este frică de evenimentele direct corelate cu actul zborului, cum ar fi accidentul, prăbușirea, lipsa controlului asupra aparatului de zbor sau această fobie este inclusă într-o tulburare de anxietate mai amplă, cum ar fi tulburarea de panică cu agorafobie. Frica de zbor se caracterizează prin cogniții negative legate de actul zborului în sine, cu mecanisme și strategii de coping nesatisfăcătoare, neproductive și anxietate anticipatorie ce precede zborul propriu-zis. Aceasta afectează un număr important de persoane, unele studii indicând faptul că, pînă la o treime din populația generală prezintă acest tip de fobie, chiar dacă avionul se pare că este unul dintre cele mai sigure mijloace de transport. De aceea, se utilizează numeroase tehnici terapeutice, de la psihoterapie și în special cea de tip cognitiv-comportamental și pînă la metode farmacologice pentru ameliorarea simptomatologiei și asigurarea funcționalității adecvate a acestor persoane.

Timp de secole omul s-a străduit să atingă cele mai mari înălțimi ale pământului, iar astăzi, Organizația Mondială a Sănătății estimează faptul că, aproximativ 35 de milioane de oameni călătoresc la altitudini de peste 3000 m, anual. Însă, viața la altitudine poate induce efecte divergente, necesitând modificări fiziologice pentru optimizarea difuziei, transportului și utilizării celulare a oxigenului, contracarând efectele presiunii ambientale joase.  

Fie în interes de serviciu sau doar pentru a petrece vacanța, pe distanțe mai scurte sau mai lungi, călătoria cu avionul este comfortabilă, rapidă și sigură și a devenit din ce în ce mai preferată ca mijloc de transport. Anual, peste un miliard de persoane călătoresc cu avionul, iar acest număr este într-o continuă creștere. Întrucât numărul copiilor transportați astfel a sporit și el, medicii sunt tot mai solicitați pentru a informa părinții atât despre efectele fiziologice care apar pe timpul zborului, cât și despre riscurile pe care le implică o călătorie cu avionul (1).

Personalul companiilor aeriene este instruit în domeniul asistenței medicale avansate de prim ajutor și pentru utilizarea echipamentelor medicale de urgență, cum sunt defibrilatoarele externe automate prezente la bordul fiecărei aeronave. Astfel, personalul este pregătit să răspundă prompt în diferite situații medicale, iar în cazul unor situații grave, se solicită asistență de la sol (2).

Altitudinea ridicată se referă, în general la mai mult de 2000 m peste nivelul mării, deși riscul de îmbolnăvire acută nu crește semnificativ decât atunci când persoanele călătoresc la peste 2,500 de m. Hipoxia hipobară, o caracteristică de mediu definitorie a altitudinii mari, conduce la concentrații de oxigen scăzute în fiecare punct de-a lungul lanțului de transport al oxigenului, care declanșează mai multe răspunsuri fiziologice importante. Călătorii la altitudine mare, mai ales cei cu hipertensiune arterială pulmonară (HAP) ar trebui să fie pregătiți pentru a preveni, recunoaște și trata cele trei forme principale de boală de altitudine acută: boală acută de munte, edem cerebral și edem pulmonar de înaltă altitudine(1).

Bolile infecțioase transmise în contextul unui circulaţii intense a populației globului pot avea consecinţe importante epidemiologice, medicale şi economice. Recomandările privind protecţia călătorilor sunt stabilite prin reglementări internaționale care trebuie respectate în scopul asigurării securităţii mondiale. Adaptarea regulilor de protecție şi a schemelor de vaccinare vor fi stabilite în funcție de zonă, tipul călătoriei, durata, vârsta şi starea persoanei cu eventuale comorbidităţi. Rolul medicului este esențial în evaluarea şi informarea anterior călătoriilor care implică riscuri infecțioase sau neinfecţioase. Persoanele cu afecțiuni pulmonare cronice necesită consiliere privind măsurile nespecifice, care fac referire la igiena alimentaţiei, consumului de apă şi evitarea contaminării cu agenți patogeni prin contact sau pe cale respiratorie, la care se vor asocia scheme de vaccinare, specifice riscului epidemiologic din teritoriu. La această categorie de pacienţi este recomandată protecția împotriva infecției cu pneumococ şi cea anti gripală, pentru situaţia călătoriilor realizate în perioada sezonului epidemic. Indicațiile şi contraindicațiile acestor imunizări sunt stabilite în concordantă cu stadiul, evoluția şi medicația adecvata bolii cronice, astfel încât expunerea la riscurile călătoriei să fie diminuate. Medicul care practică Medicina de călătorie din Centrele de Vaccinare internațională are responsabilitatea monitorizării eficiente a măsurilor de protecţie generală, speciala si specifică.Cuvinte cheie: boala pulmonară cronică, călătorie, risc, vaccinare.

flat la un nivel minim pe scala situaţiilor cu risc de tromboembolism venos (TEV), de obicei asimptomatic, risc ce creşte progresiv cu numărul de mile de la 0.01, 1.5 până la 4.8 cazuri per 1 milion călători care au parcurs sub 3100, peste 3100 sau peste 6200 de mile, zborul cu avionul pe distanţe lungi reprezintă o preocupare constantă a călătorilor, cărora deja anxietatea legată de călătorie le ocupă imaginaţia, a presei (în vânătoare atavică de rating) şi a companiilor de asigurări/caselor de avocatură (preocupate să se apere sau să obţină beneficii în urmă unui astfel de eveniment). Se călătoreşte tot mai mult cu avionul, tot mai rapid, în diverse condiţii clinice pre-existente şi în spaţii de zbor tot mai înguste (sindromul clasei economices sau tromboza călătorului). Trombul poate fi etichetat drept „zburător” atât prin faptul că se formează în cursul zborului cât şi prin faptul că „zboară” dintr-o venă profundă a membrelor inferioare. British Cardiovascular Society (2010) şi British Thoracic Society (2011) au publicat deja recomandări legate de adaptarea la zbor (fitness to fly) a pasagerilor cu afecţiuni cardiovasculare sau respiratorii stabile. TEV poate fi atribuit unei călătorii pe distanţe lungi dacă el survine în primele 8 săptămâni de la respectiva călătorie.